„O să încerc orice, dar sub nici o formă nu o să conduc în traficul asta” îmi spuneam în taxiul pe care îl luasem la aeroport în Mumbai.

Trei săptămâni mai târziu eram transpirat tot şi nu era de la căldură. Nu-mi aduceam aminte să mai fi fost vreodată aşa tensionat la volan. Poate când am condus prima maşină din viaţă, dar nici atunci. Şi nu era pentru că maşina pe care o conduceam de data asta era închiriată. Mai închiriasem destule maşini înainte, iar ăsta, un Suzuki Maruti din 1989, o maşină poreclită Gypsy, nu valora mai mult decât un Logan părăginit.

La drept vorbind maşina era un jaf. Nu mai avea de mult suspensii, avea 4 viteze, motor de 1,3 pe benzină, zgomotos că naiba şi un volan care se mişca în voia lui cam 30 de grade în stânga şi dreapta fără a afecta câtuşi de puţin direcţia maşinii. Dar pentru starea mea, maşina avea doar o parte de vină. Deşi era mică, aveam impresia că ocup cel puţin jumătate de drum. Ce voi face dacă mă întâlnesc cu un camion? Dacă îmi sare ceva în faţă? Simţeam că îmi ies ochii din orbite şi că îmi explodează creierul. Ah, era şi noapte.

 Şi traficul haotic are un Dumnezeu

Traficul din India este mai copleşitor decât îţi poţi imagina. Un rezumat tipic european, de prima impresie, ar fi că nu există reguli, însă ar fi o descriere greşită. Reguli există, numai că sunt puţine, simple, dar eficiente.

Se circulă pe stânga, dar cu asta te obişnuieşti repede. Nu există stop, nu există semafor, treceri de pietoni, regulă de dreaptă sau semne de circulaţie, iar acolo unde există nu sunt luate în considerare. Citeam undeva că pe o distanţă de 1 km un şofer în India claxonează de 20-30 de ori. Deci în 100 de kilometri vei claxona de aproape 2000 de ori. Aşa e. Cel puţin aşa.

Camioane, maşini mici, scutere, biciclete, animale şi pietoni împart acelaşi drum. Regula de bază e că te uiţi la cel dinainte şi atunci când vrei să depăşeşti claxonezi. Claxonezi şi când vrei să treci la intersecţii sau vrei să fii observat. Claxonezi, de fapt, oricând ţi se pare că celelalt nu te-a observat, claxonezi când vrei să eviţi, claxonezi de bucurie că ai scăpat de ceva, claxonezi să saluţi şi claxonezi de nervi.

Oricât de varză ar fi o maşină în India, şi majoritatea sunt în modalităţi care depăşesc închipuirea, claxonul trebuie să funcţioneze exemplar. În haosul asta înţelegi repede că nu ai voie să nu fii atent. Mintea nu poate să îţi fugă la altele ca pe o autostradă din Germania şi asta este poate şi motivul pentru care nu se întâmplă accidente prea des. Toată lumea este atentă.

Am învăţat repede că maşinile mai mari au prioritate. Nu de puţine ori jeepuri sau maşini mici se aruncau într-o depăşire fără să se asigure sperând că acel scuter sau acea maşină (mai mică) ce vine pe contrasens se va feri. Nu de puţine ori m-am trezit cu un camion în faţă când mergeam liniştit pe banda mea realizând că nu mai am spaţiu pe asfalt şi trebuie să ies în peisaj. Şi orice drum este unul cu obstacole.

Din lista lucrurilor care mi-au apărut în faţă pot să enumăr vaci în picioare, vaci întinse, vaci dormind, câini, scutere cu cel puţin doi oameni pe ele, indieni care cărau saci pe cap  şi mergeau pe mijlocul drumului, copii şi diverse animale. Uneori toate în acelaşi timp.

Viteza medie este în jur de 30km/h, în sate e posibil să mergi cu doar 10km/h, iar pe autostradă îi mulţumeşti lui Shiva sau Allah, sau care o fi pe acolo, dacă prinzi 60km/h. Oricum n-ai vrea să mergi mai repede decât dacă ai dorinţe sinucigaşe.

O hartă ajută, însă pentru a te orienta uşor opreşte des şi întreabă localnicii. Uneori poţi întreba chiar din mers.

Provocarea supremă 

Ştiind cum era traficul pe timp de zi, pentru că mersesem deja aproximativ 3-400 km cu scuterul în diverse călătorii locale, eram terifiat de perspectiva de a conduce o maşină pe drumurile indiene. Şi totuşi, am pornit. Teama a dispărut abia după primii 20 km când după câteva depăşiri la limită şi câteva evitări fatale am realizat că:

1. Pot intra câte juma de metru în peisaj că nu se întâmplă nimic şi toată lumea face asta.

2. Scuterele şi vehiculele mai mici mă evită. Bravo lor.

După o vreme mă relaxasem, dar când am văzut că se lasă noaptea  am simţit frică ce îmi pătrundea pe şira spinării ştiind că îmi voi lua sarcina, şi responsabiltatea, de a conduce cel puţin 100 km, noaptea, cu 4 persoane în maşină, pe drumurile din India. Şi ca să fie complet, pe lângă teama de accident aveam şi teama de a fi opriţi de poliţie.

Vezi tu, noi nu aveam carnet. Adică aveam, dar cel românesc nu este valabil ori recunoscut şi pe cel internaţional nu m-am obosit să-l iau (costă cam 600 RON). Pe lângă asta nu ştiam dacă actele maşinii închiriate cu aproximativ 20 euro pe zi erau în regulă. Ştiam că aş scăpa cu şpagă, dar nu ştiam cu cât şi nici cum să procedez. N-am dat niciodată şpagă în România şi nu pentru că nu aş fi vrut, dar pentru că în 5 ani de condus maşini pe drumurile patriei nu prea am avut ocazia.

Ei bine, întunericul a sosit mai repede decât mă aşteptăm şi cu asta şi realizarea că mai mult de jumătate din maşinile din India, inclusiv a mea, au faruri extrem de prost realizate. Ori nu bat deloc, ori merg toate pe fază lungă. Majoritatea nu au nici măcar semnalizare. Nici noi nu aveam. Ca să îmi semnalizez intenţia de a schimba direcţia trebuia să combin o mână scoasă pe geam, cu un claxon şi cu tupeul de a mă bagă înaintea celorlaţi. Mulţumesc Domnului că am avut ocazia să conduc atâţia ani prin Bucureşti, tupeul mi-a folosit.

Ştii cum e să conduci fără să vezi nimic?

Să conduci orbit de farurile de pe contrasens, depăşit constant de autobuze sinucigaşe cu fază lungă pusă, înconjurat de scutere şi maşini care claxonează constant şi cu obstacole de diverse tipuri apărând la fiecare 200 metri?  Nu poţi să mergi prea încet, nu poţi să mergi prea tare. În dăţile când acceleram, împins de nu ştiu unde de un curaj nebun, eram zgâlţâiţi puternic de „speed bouncers” prost semnalizate, foarte dese pe drumurile din Goa. În orice moment se putea întâmpla ceva, iar simţurile îmi erau întinse la maxim.

A fost o oră din viaţa pe care nu o să o uit prea uşor, dar am ajuns cu bine. Odată ce înţelegi traficul nu mai pare aşa de rău. Îndată ce ţi-ai făcut botezul de foc, a două oară e mai uşor.   Şi ce am învăţat din toate astea?

Cum să conduci în traficul asiatic

Dacă ajungi prin India îţi recomand deplasarea cu un scuter sau o motocicletă, nu pentru că ar fi mai sigur, dar pentru că în situaţii limită, des întâlnite pe drumurile din India, ai mai mult loc să eviţi un accident.

Pune la îndemână 200-300 de rupii pentru o eventuală şpagă. Spăgile pentru un indian pot fi şi de 50 rupii (3 RON), având însă în vedere că eşti alb, deci plin de bani, ţi se va cere mai mult.

În Goa cel care conduce motocicletă trebuie să poarte cască, însă nu şi pasagerul, deşi este recomandat.

Claxonează mai mult decât ceilalţi. Pentru că nu ştii încă mersul lucrurilor claxonează oricând schimbi sensul sau vrei să fii observat.

Închiriază o maşină cu oglinzi şi semnalizare. Pare evident, însă dacă nu eşti atent de multe ori ţi se vor da motociclete sau maşini fără oglinzi şi fără semnalizare.

Fii atent. Nu bea, nu fuma, nu vorbi cu pasagerii. Fii cu ochii pe drum. Observă-i pe ceilalţi şi încearcă să faci ca ei.

Uită regulile de acasă. Nu se aplică. Asigură-te de 3 ori înainte de orice manevră.

Încetineşte în intersecţii. Nu uita că nu ai niciodată prioritate cu adevărat aşa că mereu fii cu ochii în patru.

Vrei să traversezi strada? Nu căuta treceri de pietoni, nu are sens. Fă-ţi curaj, ridică o mână cu palmă deschisă spre cei care vin spre tine şi treci rapid şi cu atenţie.

Şi orice ai face nu închide ochii!